Oile

Intr-o noapte foarte calma ce gazduia cea mai prietenoasa luna, undeva intr-o padure, un ciine rebel a speriat un grup de vreo zece oi care, imbulzindu-se de spaima, au reusit sa evadeze din vizuina amenajata cu grija de stapinul lor. Ciobanul zguduit de nenorocire, a alergat dupa ele, incercind sa le opreasca, sa le linisteasca si sa le indrume inapoi spre salas. Mioarele, tinerele infricosate erau singura lui bogatie. Intunericul si spaima ii ingreunau fuga dupa rumegatoarele lui frumoase cu blana aurita. Luna isi strimbase zimbetul, stelele se ascunsesera, noaptea se umpluse cu vocile triste ale mioritelor si strigatul gros al ciobanului. Ce haos, ce disperare!

Au alergat prin intunericul dens, urmindu-se in nestire una pe cealalta si, tamponindu-se, au ajuns la marginea unei prapastii. Prima oaie s-a uitat in jos, analizind golul funest ce i se intindea in fata ochilor si, increzatoare, a sarit. La fel a doua, a treia...Toate au urmat-o pe prima. Fix ca oile. Buluc! Behehe. In noaptea aceea, ciobanul  isi pierduse mintile. Era ciobanul fara oi, era sarac! In ochii lui, ciinele era singurul vinovat. Si-a pregatit pusca si, fara mila, l-a impuscat.

***Este o scena dintr-un film vazut din intimplare, scena care mi-a placut mult si care a pus in imagini vorba spusa de noi, pamintenii, cu tonalitate ironica: "ca oile!" Scena  m-a dus cu gindul nu doar la neghiobia oilor si la personalitatea care le lipseste, ci si la acei oameni (multi, foarte multi) care urmeaza multimea (turma) doar pentru ca... asa le dicteaza ea. Behehe.

Dovleacul

Ce mult imi place vara mea din septembrie! Ieri am petrecut toata ziua in gradina celor doi oameni despre care am mai pomenit in povestirile mele si pe care i-am cunoscut in luna august 1998, la doar doua zile dupa ce am calcat pentru prima oara pe pamint new yorkin. Repet cu drag ideea ca imi sint ca niste parinti! Incintata de reintilnirea noastra, am mincat mult si cu placere, am povestit cu pasiune si, satula sa beau mereu ceai sau apa, mi-am zis ca ar fi indicat sa ies  din ritualul meu zilnic si anost, sa fiu mai aventuroasa si sa ciocnesc un pahar de vin de casa cu doi oameni speciali, cu care impart un fel de trecut.

Pornita sa fiu un oaspete diferit, am baut un pahar mic cu rachiu si doua pahare largi cu vin rosu. M-a cuprins o stare de beatitudine care ma gidila, viata era deodata mai mare si mai fericita, gura a inceput sa vorbeasca fara mine si sa produca sughituri obositoare. Mi-e clar ca ceaiul de iasomie este bautura cu care ma inteleg cel mai bine si care ma tine fixata in realitate. M-am trezit in brate si cu un dovleac mare cit capul meu (nu stiam ca exista un astfel de soi de dovleac gigantic), proaspat cules din gradina, auzind indemnul: "Ecaterinuta, stiu ca nu iti place, esti cam nepriceputa si te inteleg, sa stii, dar, ce-ar fi sa gatesti tu dovleacul asta, il pui la cuptor laolalta cu aia, aia si cealalta,  presari niste sare si piper si sa vezi ce bine o sa-ti prinda. Si nu uita sa pui mozzarella cum tocmai te-am invatat."

Ajunsa acasa cu sacosa plina de dulceturi culese din pamint, uitasem complet de dovleacul cu pricina. M-am dezbracat, am fredonat copilarescul " Vine, vine primavara", m-am strecurat sub dus, eram in stare buna cind, deodata, vad ceva lung si mare iesind dintr-o sacosa. Tiptil, tiptil, m-am indreptat inspre ea si, ca sa scap mai repede, hotarita am apucat  de coada lunguietul  vernil si plin de viata caruia i-am  venit de hac. Era ora 10 seara, iar cuptorul  emana o  caldura infernala, incercind sa faca din legumele mele, o hrana gustoasa si usoara, dovleacul fiind ingredientul principal. Ce mult imi place vara mea din septembrie!

Kiki

Am un amic burlac care a plecat in vacanta, in Ecuador, pentru doua saptamini. M-a rugat sa am grija de pisica lui pe nume Kiki. Dupa privirea ei sticloasa, nu cred ca ma simpatizeaza prea mult, dar stie ca nu are incotro, doua saptamini depinde de mine, este pe mina mea. Am mai fost dadaca ei cu vreo 2 ani in urma cind m-am descurcat foarte bine, Kiki fiind gasita de stapinul ei, sanatoasa, voioasa, chiar putin mai grasa.
Am invatat cum sa-i prepar mincarea, eventual, sa i-o incalzesc putin. Dar nu-mi convine cacareala pe care trebuie sa o curat. Ce balast! Miroase ceva de speriat. Asta este! Cine ma cunoaste, stie ca nu-mi place sa am grija de cineva, satula fiind sa-mi duc grija mea, nu sint vreo mamoasa, ocrotitoare, sau nurturing, cum se zice pe aici. Dar, hai fie, doua saptamini nu o sa mor. O pot ocroti pe Kiki!

Cel mai mult ma distrez cind intru in casa ( practic, mie mi-e cam frica de ea si cred ca si ei de mine, si in general, ma tem de animale, fie ele domestice), ne uitam una la alta, iar eu, fiind mai vorbareata decit ea, pornesc dialogul: "Kiki, ce mai faci? Am venit sa te hranesc. Sper ca azi nu te-ai cacat prea mult, da? ia sa vedem ( indreptindu-ma cu emotii spre culcusul ei moale din nisip). Aiii, ce cacacioasa antipatica!
Pai azi o sa-ti dau de mincare mai putin, sa nu mai ai asa activitate imbelsugata pe buda. In plus, te-ai cam ingrasat, asa ca, stii ceva? azi, de fapt, nu-ti mai dau mincare deloc. O felina grasa nu se cade. Rapanoaso! Raspunsul ei nu intirzie: Miaaauuu aauuuuu, bitch! Miau! ...............Miau!" In rest, in ciuda diferentelor dintre noi, eu si Kiki ne intelegem bine. Feeling ocrotitoare with Kiki. Miau!

Sase luni cu frunze

Cu ani in urma, ma palise din senin, regimul vegetarian. Chiar nu stiu ce ma apucase, cine-mi bagase in cap treaba asta "sofisticata" de vegan-vegetarian,  dar bine nu mi-era. Imi plictiseam si enervam o prietena carnivora careia incercam sa-i povestesc ce vegetariana m-am facut, in timp ce salivam cind o vedeam mestecind ba o bucata de piept carnos, ba o pulpa bine rumenita. Toate astea, in timp ce eu molfaiam spanac si toate legumele din lume. Prietena cu pricina isi rotea ochii  cind imi asculta aventura cu frunze verzi, patlagele, nuci si alune.

 Am rezistat sase luni fara carne, luni in care, sincer, am suferit. Si nu numai ca visam gaini si vaci, dar ma si ingrasasem, iar dupa fiecare masa, mi-era foame. Nu aveam rabdare sa urmez diete, retete si timpenii din acest ciclu, sau sa inlocuiesc cu grija proteinele din carne. Si pe acea vreme nici nu faceam sport. Am mincat ca o lesinata numai salate, brinzeturi si verdeturi, pina nu am mai suportat fizic si psihic. Ce tortura!

Intr-o zi, am simtit  cum ma ia o ameteala serioasa si ciudata, iar in fata ochilor mi s-a infatisat o pajiste vesela cu oi, capre, gaini,  vaci grase si frumoase, dupa care imi imaginam ca alerg, sa le prind si sa le-nghit. A fost ultima mea zi de vegetariana. M-am dus fulgerator la primul restaurant si mi-am comandat cea mai mare gaina la gratar. Fara salata!  Dupa sase luni de "foamete", atit eu cit si stomacul meu  ne-am regasit  linistea si satisfactia.

Nu e treaba mea cum se descurca si se bucura unii cu regimul lor vegan si nici nu ma intereseaza sa aflu, dar stiu sigur ca pentru mine nu functioneaza si, astfel, am dat ascultare organismului meu care cere, pofteste, cind o gaina zvelta, cind un vitel ochios, cind o vaca urecheata. Desigur, nu servesc  zilnic, intrucit nu sint chiar o mare mincacioasa dar, de 2 ori pe saptamina imi iau proteinele din acest ingredient numit carne.
PS: Va atentionez (deoarece stiu foarte bine cum se poate divaga) ca nu vreau comentarii la tema asta. Nu le suport-agreez de nici un fel, nu am rabdare sa citesc lectii-informatii, predici si sfaturi culinare. Mi-au ajuns!  Am simtit doar nevoia sa povestesc pe scurt despre peripetia mea cu vegetarianismul din cauza caruia incepusem sa am vedenii.  Hai, pofta buna si sa vina mai repede burgerul ala din bivol. Yepaaa! Feeling good@ Bareburger (Bareburger is a New York City franchise that sells organic burgers).                                                         

Ce destin!

Astazi am cunoscut o familie de surdo-muti, alcatuita din trei copii cu virste cuprinse intre 4 si 12 ani. Copiii vorbeau normal, clar, dar au invatat limbajul semnelor pentru a comunica cu cei doi oameni care i-au adus pe lume, oameni care s-au nascut fara sa auda zgomotul vietii, fara sa-si cunoasca timbrul vocii, sau intensitatea ei si care respirau si imprastiau in jur, un soi de dragoste ce iti aducea speranta. Chiar si mezinul cel voinic al familiei fara glas, schita stingaci anumite miscari ale degetelor marunte si abia crescute, in limba muta, pentru a  transmite parintilor care nu-l auzeau, micile lui mesaje, dorinte, capricii.

Ce copii cuviinciosi, veseli, cu o vorbire limpede si deslusita! Desi cu o atitudine usor matura si responsabila pentru virsta lor, erau poznasi, cu pofta de joaca, ca orice copil. In aceasta familie atipica, toti membrii ei erau afectuosi, se imbratisau, isi zimbeau ca si cum, nimic pe lumea asta nu i-ar tulbura. Vorbeau o limba mladioasa, inteleasa doar de ei si asta le era de ajuns. Îi priveam ca pe un spectacol despre bucurie, despre o viata impacata, un spectacol ce nu mai cunoscusem pina atunci, rostind in soapta: ce destin!

Dupa 17 ani

Ieri am petrecut toata ziua cu cei doi oameni pe care i-am cunoscut prima oara cind am sosit in New York, acum 17 ani. De 30 de ani,  nu au mai fost in Romania, dar au luat si au pastrat cu ei, aromele si deprinderile de acolo, care, combinate cu cele de aici, le fac viata armonioasa.

Mi-au dat mereu sfaturi prielnice, m-au povatuit de bine si m-au incurajat atunci cind eram un pic mai tinara si, in ordinea fireasca a lucrurilor, mai ratacita. Simt un fel de splendoare sufleteasca cind merg la ei si nu ne saturam niciodata de povestile si glumele noastre repetate de fiecare data cind ne vedem. Din gradina lor, am cules mure, zmeura, mere, pomisoara, corcoduse, rosii, castraveti. Cu multi ani in urma, tatal Ioanei (pe care l-am cunoscut, fiindu-mi un fel de bunic,  un bunic asa simpatic si plin de veselie)  a adus din Romania un copacel intr-o valiza, si, desi a ajuns cu el scofilcit si ramolit, l-au plantat in mijlocul curtii. Dupa ceva timp, a crescut un corcodus gustos si zemos. Leusteanul din gradina lor, miroase pina la Freedom Tower si inapoi.

Nebunul

Cu ani in urma, am intilnit un nebun. Locuia la o familie de greci, unde mergeam in vizita din cind in cind. Era generos, comic, politicos, iar trasatura defecta a mintii lui, se misca intr-o forma latenta. Asa nebun cum era, functiona bine intr-o realitate comuna cu a celor din jur, muncea mult, traia independent si platea bani grei unui avocat, sa-l ajute sa-si faca actele, pentru a trai legal in tara in care fugise pe furis, pe o poarta din Mexic. Visul lui a esuat. Dupa opt ani, a fost deportat in patria natala. Cind ne-am luat ramas bun, (inainte sa fie descoperit de autoritati) mi-a declarat in soapta, la ureche, ca ar vrea sa-mi taie capul, sa-l ia cu el, sa-l tina intr-o vitrina...

chicken, kitchen, deck, dick

Din cind in cind, interactionez cu o frantuzoaica, stabilita in NYC de vreo 20 ani. Vorbeste o engleza articulata, cu accentul de rigoare, pe care il gasesc simpatic. Ajunge rar in tara in care s-a nascut, spunind ca tara ei este America. Pentru asta o simpatizez si mai mult, intrucit, gasesc firesc sa consideri locul in tare traiesti de atitia ani, ca fiind teritoriul tau.
Azi ne aminteam de primele noastre momente in Big America. I-am spus ca in primele mele luni in NY, incurcam Tuesday cu Thursday, si chicken cu kitchen. De asemenea, descoperisem un loc sa maninc, pe nume Kitchenette, dar mereu ii ziceam Chickenette. Nu le nimeream nicicum: era cind gaina, cind bucatarie, mereu pe dos. La naiba cu ele!

Mi-a zis ca ea a fost okay cu astea doua cuvinte, dar incurca deseori deck cu dick. Ca atare, si-a invitat un prieten american, cunoscut de o luna (potential iubit, caruia voia sa-i faca o mica surpriza, el fiind din Boston), sa vada panorama spectaculoasa a orasului, de pe observatory dick a lui Empire State Building. Cit de romantic trebuie sa fi fost! Hai, traiasca Franta si francezii ei!

O zi obisnuita

Mereu mi-a placut sa-mi petrec verile in New York! Zilele sint mai lungi si, in felul asta, ma pot bucura mai pe-ndelete de verva lui. Chiar daca este galagios, cum il spurca gurile rele, nu-mi pasa ca, la un moment dat, voi asurzi. Astazi am strabatut o dupa-amiaza agreabila si obisnuita de vara. Fiindu-mi foarte foame, in drum spre casa, am intrat intr-un local francez, sa-mi comand cea mai mare farfurie cu mincare.
Ambianta era placuta si primitoare, desi modul in care erau asezate mesele, nu era pe placul meu: erau prea aproape unele de altele, auzind cu usurinta discutiile care se purtau la masa alaturata.

Am nimerit intre doi barbati si doua femei. In timp ce molfaiam, prefacindu-ma ca imi vad de farfuria mea, cu urechea stinga trageam la  dialogul dintre cei doi barbati, iar cu urechea dreapta receptionam convorbirea celor doua Cosinzene new yorkine. Cu gura plina, le pindeam dialogul personal, in timp ce inghiteam cu placere, bucatile de mincare, puternic mestecate. Mi-era bine!

Barbatii discutau pasionati despre bani, investitii, viitorul bancilor, cariera in domeniul financiar, femeile erau pornite pe subiectul nemuritor: amor, legaturi lirice, viclenie. Una dintre ele parea ca a fost abandonata de aproapele ei, astfel ca, partenera de dialog o incuraja, vizibil detasata: "stiu ca e greu ca naiba, draga mea, dar nimeni nu va muri din asta. Vei vedea! Rabdare si lucrurile se vor clarifica".  In timp ce lingeam farfuria, suparata ca s-a golit, gindeam: Ce cliché si la pizda asta! Ce indemn banalizat!

Desigur, nici macar cele mai de baza ingrediente, banii, amorul, puterea,  nu garanteaza tihna sau implinirea suprema...Dar citi invatati in de-ale existentei umane, nu si-au obosit gurile si mintile saltarete, incercind sa explice fericirea si calea catre ea...

M-am ridicat satula de la masa si,  plictisita de povestile celor patru straini, mi-am strecurat fundul printre mese sa-mi fac loc sa ies din localul francez care m-a hranit. Indata ajunsa sub soarele generos, m-am pornit voioasa, printre zgîrie-nori, pe cararea care sa ma duca acasa. Miine va incepe o alta zi, cu aceeasi poveste, undeva, cindva, in viata cuiva...

Italy the Beautiful

Italia, ce placere sa-i pasesc pragul! Confirm ce am auzit la cineva: "Roma si Florenta sint ca un muzeu in aer liber." In orice cotlon sau ungher, ma intilneam cu un trup sculptat, o statuie mareata, un monument ridat, batut de batrinete. Cele mai frumoase catedrale si biserici acolo le-am gasit. Admit, am mincat fara oprire. Mincam de placere, nu de nevoie. Mincarea in tara aia are savoare. Totul e cremos, aromat, cu esenta, culoare. Le-as fi mincat italienilor toate rosiile. Le uitasem gustul autentic. Ieseam dintr-o cofetarie, grabita sa intru in urmatoarea.

Mi-au placut la nebunie micile fintini aflate la colturile strazilor inguste si cochete, cu iz de intimitate, unde poposeam sa-mi stapinesc setea, in timp ce ascultam clopotele cintind puternic, invitind parca la o reintoarcere, revenire in trecut. Cei mai bogati si mai veseli nori i-am vazut umblind deasupra Romei!
Viata mi s-a parut lenta, somnolenta, oamenii negrabiti. Poate nu intimplator, acolo am respirat aerul de dolce far niente... Ah, dulce si draga trindavie, ce bine ca existi si ce mult imi placi!

Nu prea ma duce capul sa descriu literar si cu metafore alese, ambianta italiana in care m-am incadrat si m-am plimbat voioasa zilele trecute. Poate si din cauza ca sint aiurita de la fusul orar si inspiratia este obosita. Prin urmare, ca sa fac povestea scurta, spun doar atit: pentru mine, experienta italieneasca a fost wow!
PS: am alcatuit un album foto care sper sa completeze, in mare, vorbele de mai sus. Pe curind

Piciorul scurt

Ieri am cunoscut un barbat schiop.
S-a nascut cu un picior mai lung si unul mai scurt. De cite ori isi cumpara pantaloni, trebuie sa-si scurteze materialul la piciorul care nu a vrut sa creasca. Pentru ca e scump sa mearga de fiecare data la croitor, a invatat sa si-l scurteze si sa si-l coase singur.

Nu a alergat niciodata, dar poate sa mearga foarte repede, atunci cind trebuie sa tina pasul cu cineva care are picioarele egale. Femeia si copilul lui nu isi incetinesc pasii pentru el, pentru ca poate sa-i prinda din urma. Nu vrea sa fie compatimit. Dintotdeauna a vazut lumea intr-un ritm diferit, sarind de pe un picior pe celalalt. Mersul lui special, imperfect este ca un dans, un dans saltat: sus-jos, sus-jos, sus-jos...

feeling inspired by genuine people

Buletinul meu

Cindva am fost bucuresteanca.O doamna draguta care lucra in televiziunea romana, m-a ajutat sa-mi fac buletin de Bucuresti, ca sa ma pot angaja, dupa terminarea facultatii. Habar nu aveam incotro sa o apuc. Nu-mi dorisem niciodata sa cresc, sa ma fac mare. Ma descuraja viata  de adult responsabil si voiam sa dau bir cu fugitii din orasul in care nu mai eram fericita, oras pe care nu-l mai gaseam asa prietenos, imediat ce intram intr-o noua etapa din viata. Dar ce scofala mare mi se parea buletinul meu de Bucuresti!

Nu ma descurcam deloc la interviurile pentru slujba, si, adevarul era ca nu stiam sa fac nimic. Aveam 22 de ani si nu muncisem niciodata. Stiam bine limba latina. La asta eram eu buna: la lucruri care nu mai foloseau nimanui! Cu ceva timp inainte, practica pedagogica sustinuta la liceul Mihai Eminescu, a fost un fiasco. Copiii nu au inteles lectia pe care le-am predat-o. Am vorbit prea repede. Pesemne ca voiam sa scap...

Erau zile in care ma duceam la cimitirul Bellu,  sa ma odihnesc pe o banca, sa ma incalzesc sub soarele dintos, sa ma gindesc la stele, dar mai ales sa pun la cale o iesire din cacatul in care intrasem: viata! Mi-era bine printre copacii macabri si mortii fericiti. Gindeam: "Doamne, scapa-ma de povara vietii de om mare. Nu-mi place sa muncesc, nu-mi place sa platesc facturi. Imi place s-o frec!  Imi place sa visez la cai verzi pe pereti, imi place sa fiu libera. Imi vreau copilaria inapoi!" Visul, fantezia, utopia erau escapada mea, hrana mea, ca sa nu innebunesc.

Nu-mi placea competitia, nu voiam un titlu pompos, sau o cariera care sa-mi ia tot timpul pe care il gasesc valoros si pretios. Si evitam interactiunea cu lumea. Mai mult ca orice, imi doream un loc, o stabilitate. Linistea!  In Bucuresti, am apucat sa  lucrez la o revista, ca documentarist, unde am rezistat doua saptamini (ce sef absurd) si citeva luni  (doar 4 ore pe zi) la biblioteca Academiei de Muzica, unde imi placea sa cataloghez partituri muzicale si sa citesc despre vietile compozitorilor. Eram domnisoara bibliotecara si, solitara cum imi este natura, imi placea sa strabat Cismigiul gol, sa ajung la Academie, sa admir studentii (viitori muzicieni) pe care-i ajutam sa-si gaseasca cartile necesare. Era un loc cu  liniste, care mirosea a invatatura si a informatie vie.

Atunci cind nu mai aveam bani pentru biletul de tramvai, visam cu revolta si  lacoma, sa ma mut departe de Romania, convinsa fiind ca locul meu nu mai era acolo si ca nu voi izbuti sa imi gasesc un drum al meu...unul omenesc si civilizat. Imi displacea goana dupa supravietuire si nu voiam sa depind de nimeni. Traiam o contradictie. Ma simteam umilita si mi se parea nefiresc sa  nu am bani de tramvai. Cadeam, uneori, intr-o stare de prostratie si, obosita,  doream ca cineva sa-mi duca grija.

La biblioteca, nu ma deranja ca imi amortea si crestea fundul pe scaun, dar aveam doua colege cucoane care ma oboseau cu flecareala  lor. Una era o domnita ochelarista, la vreo 40 de ani, in asteptarea barbatului care intirzia sa apara in viata ei (am o banuiala ca acum e resemnata, inconjurata de multe prietene paroase, cu 4 picioare si coada , asta, daca nu s-au speriat de ea), iar alta era o doamna laudaroasa care vorbea toata ziulica despre baiatul ei din America. "Hmm, America ati zis? Si ce face baiatul dumneavoastra in America, ma rog? Nu vine in vizita, la biblioteca noastra frumoasa, sa vada unde lucreaza mama lui?"
Flacaul ei voinic nu a venit, dar a venit un altul cu care m-am logodit si am fugit cu drag si de drag, ca-n visul meu nesatios: in New York City! Implinisem 23 de ani...

PS: Comentariile sint inchise la aceasta postare personala, intrucit nu-mi place vorba lungita.Cum s-ar zice, nu-mi place sa discut discutii. Fiecare sa inteleaga ce o vrea! Imi displace  sa-mi explic vorbele, sau actiunile.  Asa sint eu: ca o batrinica batrinoasa care traieste din amintiri.Si, spre deosebire de multi care se pling ca nu au timp de nimic, eu am timp cacalau si-l apreciez. De aici si placerea amintirilor...Am timp pentru recapitularea vechilor procese sufletesti si nu ma dau in vint sa fiu prea ocupata.

@vintage boutique

Este un vintage boutique la care imi place sa merg, din cind in cind. Inca nu ma descurc sa inteleg daca vinzatorul este barbat, sau femeie, daca a fost barbat si acum este femeie, sau daca a fost femeie si acum este barbat. Nu este treaba mea! Doar observ si ma gindesc in gindul meu: niciodata nu este prea tirziu sa-ti alegi destinul preferat!

Imi place atmosfera din pravalia lui, sau a ei si ca el, sau ea este un om interesant, jovial si prietenos. Ma lasa sa probez toate palariile si ochelarii de soare care apartin unei ere mai indepartate si nu se supara daca nu cumpar nimic, dimpotriva, ma invita sa revin, in speranta ca voi gasi o palarie care sa mi se potriveasca, sa nu-mi fie larga si sa nu-mi zboare de pe cap, la prima rasuflare a vintului. Mi s-a mai intimplat sa alerg dupa palarie si nu mi-a convenit.  Feeling happy@vintage boutique

Margarete si urzici

Florile de cîmp sînt îndrăgitele mele. Aveam 10 ani cind am fost la furat de margarete. De teama sa nu fiu prinsa, sau vazuta, am fugit, am fugit, am fugit, pina am cazut intr-un șanț plin cu urzici. Bratele pline de margarete mi s-au golit, iar urzicile m-au navalit. Am ajuns acasa cu trei flori de cimp si acoperita de bășici. Mi-e dor sa merg la furat de margarete si sa fiu ciupită de urzici...

Vacanta

Toate vacantele mele de copil mi le petreceam la Bucuresti. Calatoream cu personalul care facea vreo 100 de ani, sau cu acceleratul sprinten ca vîntul. In Gara de Nord eram asteptata de un unchi,  care avea o Dacie verde, pe nume Demelza. Era un om bun, insa tare pisalog. Fiind un copil liber, crescut de bunici, care nu a fost tinut din scurt, sau cu reguli impuse, ma facea cu nervii din cauza insistentelor lui de a minca tot din farfurie, cu ritualul de a sta exact la ora 1 la masa si cu glumele lungi si deloc distractive.

Nu petreceam timpul vacantei numai la el si la stramatusa mea ( el fiind insurat cu sora bunicii), ci si la o  matusa care locuia in apropiere. Imi placea sa stau la stramatusa Lila, doar pentru un motiv: avea multe dulciuri ascunse. Fiind mai avara, i-am prins felul, gasind mereu ciocolatele inghesuite in colturi secrete. Inca traieste (el a murit demult) in acelasi apartament si cica nu mai este asa de zgircita.

Jucam sotronul, sau saream coarda cu bucurestenii de virsta mea, faceam cumparaturi la magazinul Unirea sau Cocor, dadeam la o parte graiul moldovenesc, (lucru care-i enerva pe cei de acasa, cind reveneam din vacanta din capitala) si eram cu ochii dupa un baiat. El  avea 14 ani si locuia doar cu mama lui. Ne cunoscusem cu o vara in urma. Eu  aveam 12 ani si ma simteam citadina.

Diminetile, auzeam o tiganca cocosata, care cara un sac in spinare, strigind puternic: sticleee goaaleee!  Rasuna cartierul in vocea ei apriga.

De la magazinul Unirea, mi-am cumparat o jacheta cu un om de zapada cusut pe spate. Aveam destule cosuri in jurul nasului si-n mijlocul barbiei,  dar eram moderna si doream sa nu trec neobservata de baiatul la care ma gindeam pe furis. Eram in stare sa merg cu spatele, doar ca sa-mi depisteze omul de zapada, asa de mult iubeam jacheta aia. Eu stateam la parter. In fata ferestrei mele, existau niste gratii din fier, cu niste cercuri suficient de largi, sa-mi bag cu grija  capul mic intre ele, dar îndeajuns de înguste, sa nu intre hotii.

Ascultam muzica la magnetofon, mincam cu lacomie toate caramelele care-mi ieseau in cale, ma leganam, (leganatul a fost refugiul meu, alinarea mea, pina tirziu, in viata de adult, dar asta este un secret pe care-l tin  doar pentru mine)  scriam scrisori de chicoteala si stateam la pinda dupa zabrele.

Intr-o zi, eram asa de pornita sa-i vorbesc acelui baiat, incit mi-am fortat capul intre gratiile din fier, sa verific daca se afla la scara blocului, unde obisnuia sa se adune cu alti camarazi ai lui. Ce bucurie! Era acolo si... capul meu rotund ramasese blocat intre gratiile brute. Stîngăcia m-a caracterizat dintotdeauna, asa ca nu am mai stiut manevra exacta cu care  mi-l bagasem in cercul ingust. Ma aflam intr-o pozitie incomoda si intepenita si speram sa ma eliberez cit mai repede din strînsoarea fierului, fara sa fiu vazuta. Dar, spre stupoarea mea, m-a vazut! Cred ca 12 ani a fost virsta la care am experimentat pentru prima oara sentimentul de stînjeneală.
Dar ce grozavie traiam! Vacantele bucurestene erau cele care-mi umpleau copilaria...

Cam cu o saptamina inainte de 15 septembrie, ma intorceam in orasul natal, cu o gama noua de cuvinte, ginduri crude, trairi infantile. Toamna isi desfacea cortina, porumbul era matur si  inalt, dealurile erau tacute, librariile se pregateau pentru cumparatorii de rechizite scolare, in timp ce eu zimbeam deja cu gindul  la urmatoarea mea vacanta bucuresteana...

Vizita

Azi am fost in vizita la oamenii pe care i-am cunoscut prima oara cind am ajuns in orasul New York, in 1998. Fiind mai in virsta, m-au tratat mereu ca pe un copil al lor. Nu ma striga Ina sau Ecaterina, ci Ecaterinuta. Doamne, ce alint! De cite ori merg la ei, povestim despre aceleasi intimplari, ridem la aceleasi glume, ca si  cum ar fi prima oara, fara sa ne saturam. "Iti mai aduci aminte ce nelinistita erai si cum nu iubeai orasul asta, pe care acum il numesti acasa?"...

Eu m-am dus in vizita cu un ghiveci de flori rosii, ei mi-au dat un buchet de lacramioare crescute in gradina lor. Eu nu beau alcool pentru ca nu imi place, dar cind ajung la ei, de dragul lor,  beau un pahar cu vin de casa, sau un pahar de visinata facuta din visinile din curte. Ca atare, cind plec de la ei, imi simt capul foarte greu, se invirt copacii in jurul meu, sau vad zgîrie -norii foarte mici de statura, iar gura vorbeste fara mine. Spun cuvinte fara gindire...Cred ca sint un pic beata. Si nu pot sa ma culc, pentru ca asta seara trebuie sa merg la Opera. Duc o viata culturala cum s-ar zice hihihi

Vagonul

Astazi este vara! Mi-am pus rochie si sandale. Dimineata in metrou ( metroul new yorkin fiind un loc cu tot felul de caractere, fizionomii, preocupari si comportamente) barbatul linga care m-am asezat intimplator, mi-a zis: "have a wonderful day. I love your perfume!" Mi-am zis in gindul meu: "oh, cred ca am inceput bine ziua asta".

Dupa ce barbatul navetist care m-a mirosit, a coborit din vagon, linga mine s-au asezat doua fete care isi etalau afectiunea matinala, una fata de cealalta. Parea ca toata lumea era a lor si numai a lor. Unii citeau, altii ascultau muzica la casti, unii isi butonau ecranele luminoase. Eu ma uitam la barbatul de pe bancheta din fata mea,( intotdeauna mi-au placut barbosii) el se uita intens la cele doua indragostite, asteptind parca sa li se alature.

Tot urmarind atmosfera si expresia din ochii lui, imaginindu-mi scene interzise, (gaaangbaaang) am uitat sa cobor la statia la care aveam nevoie. Metroul fiind expres, nu a mai oprit decit la capatul lumii. Am intirziat la serviciu 30 de minute. Morala: nu-ti folosi imaginatia erotica dis-de-dimineata, in metrou, in drum spre slujba cea de toate zilele. S-ar putea sa dai explicatii sefului.

Panseluța

Este aprilie! Este timpul florilor tinere care-si scot la iveala petalele vesele si ne zîmbesc. Cita viata! Ma gindeam la flori. Pe vremea studentiei, eram si eu o floare. Un baiat ma striga Panseluța. Uneori,  ca alintul sa fie  mai intens, imi zicea Panse.

Cînd venea la mine in camin, sa ma scoata la cantina sa mincam la prînz, sau la o plimbare pe linga briza Dîmboviței, ii lasam bilet in usa: "revin in 20 de minute!" Dar, dinadins, ma intorceam seara tirziu. In biletul pe care mi-l lasa in usa, scria: "te-am asteptat pina nu am mai putut... Ma intorc mîine".  

Tachinarea  se repeta. Intr-o zi  mi-a spus  clar si raspicat  ca nu sînt o panseluta, ci un vis urît. A mai trecut timpul. Un alt baiat intilnit primavara care, initial, mi-a marturisit ca sint cea mai mare  dragoste a lui, in cele din urma,  mi-a strigat la ureche ca sint  cea mai mare dezamagire din viata lui. Amindoi aveau dreptate! Nu eram  floare, nu eram  dragoste!  Eram  vis urît, eram  dezamagire!   

Acum,  nimeni nu ma mai striga pe nume de floare. “Numele” meu  este  Mademoiselle ( colegele de la serviciu ma striga asa), sau Ina New Yorkina.  Si da, imi plac aceste doua apelative. Cui ii pasa de vise urite, sau  deziluzii? Asadar, sa mirosim primavara cu panselutele, cu lacramioarele ei…

Îndrăgostita

“You know you're in love when you can't fall asleep because reality is finally better than your dreams.”

Am dat nas in nas cu Dorota, o fosta vecina, poloneza, in floarea vîrstei de 60 de ani. Era pe fuga, coafata, rujata si cu floare la ureche. Indiscreta cum sînt, uneori, am intrebat-o care este motivul grabei, dar mai ales al florii de dupa ureche si al muzicii din vocea ei.
In 20 de minute urma sa se intilneasca cu un barbat. Isi regasise pe faimosul facebook prima ei dragoste de pe vremea adolescenței si, pentru ca acum amindoi sint singuri, au hotarit sa continue  idila lor demult intrerupta. Era un pic ingrijorata ca, intre timp, posteriorul i-a mai crescut si pleoapele moi i-au cazut, dar increzatoare ca el o va placea ca atunci, cind o curta la 17 ani. Si cîte aveau sa-si marturiseasca, cîte săruturi de recuperat...

Matilda

Pe Matilda am cunoscut-o acum 15 ani. Oare exista o femeie mai joviala si mai optimista decît ea? (ma intrebam). Desi era farmacista ca profesie, lucra intr-un magazin de lux, pina urma sa-si echivaleze studiile. Era blonda, cu parul scurt, ochii  mici si nasul foarte mare. Nu mai vazusem un nas feminin asa de mare.

Dar tocmai trasatura asta o facea deosebita si cu un farmec aparte. Era foarte generoasa si prietenoasa, iar optimismul ei pentru viata nou inceputa in New York, era gigantic. Imi placea sa stau pe linga ea, pentru ca ma facea sa visez, imi dadea speranta...Era mereu cocheta, gatita, cu haine frumos croite pe silueta ei armonioasa. Eram convinsa ca destinul ei va fi plin cu lucruri bune, iar hotaririle pe care le va lua, ii vor rotunji viata in noua ei tara. Venea din Albania.

Intr-o zi, legatura noastra a fost rupta brusc, fara o lamurire. Telefonul ei fusese scos din functiune, mesajele pe care i le scriam, ramineau fara raspuns. Nu mai stiam nimic de ea de opt ani. M-am gindit, la un moment dat, ca poate a murit. Oamenii se nasc. Oamenii mor. Oamenii dispar pur si simplu...

Acum doua seri, mergeam absenta pe o strada. Ma indreptam spre casa cind, in dreptul unei cladiri mi-a atras atentia o femeie blonda, cu parul scurt, ochii mici si nasul foarte mare. Hainele de pe ea erau vechi si rapciugoase, iar in spate cara un sac mare din plastic cu sticle pentru reciclare (5 cents pe sticla, in NYC). Am stat citeva minute sa o urmaresc, sa-mi recapat calmul, sa-mi stapinesc mirarea si emotia. Era Matilda, cea care, cu ani in urma,ma sfatuia sa visez, sa am speranta. Am alergat emotionata spre ea, sa o opresc, sa-i vorbesc. Eram contrariata de  transformarea ei la care nu m-as fi gindit vreodata. Ce infatisare!

Ne-am imbratisat cu durere  si am trait o seara in care  aveam sa aflu de marile ei sperante...înfrînte... Matilda!

Cizmarul

Ma simt neobisnuit in pravalia unui cizmar. Gasesc locul lui de munca unic, diferit. Privind la sutele de pantofi stricati care zac pe rafturile bine organizate, ma intreb cine i-a incaltat si descaltat, pe unde au umblat, pe ce drumuri prafuite  s-au zdrentuit.

Cizmarul pe care-l cunosc este rus, un brunet cu sprîncene întunecate, dense, cu o privire deloc timida. Intrata in dugheana lui, sint parca transpusa intr-un secol vechi si uitat. Muzica este ascultata la un radio bătrîn, cu sonor ragusit, pe o masa acoperita cu o broderie tolănesc ziare prafuite, o vaza cu flori din plastic. Nările îmi sînt pline cu un miros greoi de crema de pantofi, iar cind ii urmaresc mîinile, descopar o grosime si o asprime care ma intriga.    

Cu acele mîini, repara si infrumuseteaza stricaciunile, lustruieste si astupa gaurile din talpile pantofilor. Pe o engleza ruseasca si raspicata, imi transmite pretul. Ma taxeaza 45$ pentru niste fîșii subtiri dintr-un fel de cauciuc, aplicate pe talpa noilor mei papuci, sa ma ajute sa nu alunec. Ma asigura ca munca lui este de calitate si rezultatul durabil.

 Imi plac momentele mele petrecute in acel univers dezordonat si haotic al papucilor tociti si schiloditi. Cizmarul meu  stie cu exactitate unde este fiecare unealta, cui, fermoar, ciocan.

Cînd pantofii imi sint reparati, dupa vreo 3-4 zile,  imi lasa mesaj pe telefon, cu o voce barbateasca care suna ca o porunca:
"This is your shoemaker. Your shoes are ready. You can come to pick them up. Okay, Bye".
feeling happy cu papucarul din new york city

Născocire

Îmi place sa-mi imaginez lucruri de tot felul cu un barbat pe care-l stiu doar din povesti. Nu l-am cunoscut niciodata. Cit mi-ar fi placut! Vorbea mult si bine, scria fara intrerupere, lăudîndu-se cit de sexual este cind, in realitate, era destul de pasiv, deloc ahtiat dupa actul erotic in sine. Daca m-as fi nascut in timpul lui, as fi trait in nestire cu el, egoisti si liberi, dar purtind unul altuia serioase sentimente.

Saraci cum am fi fost, am fi mincat doar dragoste, am fi baut doar apa chioara si am fi criticat nefericiti si fara oprire lumea in care ne-a fost dat sa fim. Ura America si orasul New York, cum uram eu, pe vremuri, Romania si orasul Bucuresti. Îi displaceau monstruozitatile arhitecturale din sticla si beton, baloanele din grasime cu doua mîini si doua picioare. Iubea Europa, Parisul.

Ar fi fost singurul care mi-ar fi inteles teama de viata, de oameni, de a exista pur si simplu. Mi-ar fi inteles fricile de tot soiul, defetismul si sila pentru existenta. Dragostea din noptile noastre nu ar fi fost dulceaga sau lucida, ci, mai degraba, strasnica si viscerala.
Vorbele dintre noi ar fi fost tari si crude. Si pentru ca nu mi-au placut niciodata declaratiile zaharoase, împopoțonate in platitudine, cazuta sub vraja lui, i-as fi ascultat fericita, grosolaniile obscene: "Cine ar crede ca o femeie cu ochi atit de luminosi, o vestală virgină, poate avea un fund atit de rotund si o pizda atit de arzatoare, floci atit de electrici".

Îndragostit de Europa unde ii placea sa traiasca, as fi asteptat obosita de dor, intoarcerea lui pe continentul american...imi place asteptarea, imi place intensitatea ei. De dragul lui, as fi luat-o razna, as fi fost innebunita! Feeling infatuated with Henry. Henry Miller
Note: grosolaniile obscene i-au fost adresate intocmai, iubitei lui reale, Anaïs Nin.

Georgel

Eram mai mare cu doi ani decit Georgel. Amindoi impartaseam citeva lucruri: copilaria, note mediocre la scoala, parinti lipsiti de raspundere, teama de scandal, nesiguranta, dorinta de-a fugi departe, dragostea pentru dealuri si paduri, in preajma carora ne nascuseram. Era buzat,  firav, iar cei doi ochi albastri erau parca mereu in cautarea a ceva. Nu mi-era greu sa ghicesc. Cu cei doi ochi ai lui, isi cauta flamind linistea, dragostea, locul. Era baiatul din copilaria mea, cu cei mai intristati ochi. Amindoi cautam si doream aceleasi intimplari.

Georgel fusese nascut din betia a doi oameni batrini, egoisti si cu alcoolul in oase. Uneori il auzeam, intrebindu-i: "eu ce maninc azi? ce maninc eu azi?" Erau seri cind dormeam impreuna, ne ascundeam in aceleasi cotloane de frig si intuneric si, desi eram mici si neputinciosi, in suflete, eram maturi, puternici si gazduiam acelasi gind fata de cele care ne nascusera: dispretul! Stiu ca sentimentul nostru comun era unul clar: fuga! Eram doi copii fara vreo sansa, fara vreun sprijin, fara vreun sfat, sau indrumare. Eram copiii nimanui, stapinii propriei noastre vieti nevîrstnice...
Anii au mers fara a se opri, iar copiii, ce cindva eram, au crescut. Ocupata cu fuga si aflarea unui loc prin lume, am uitat de Georgel si destinul lui plin cu nesansa. Intr-o zi, am aflat ca mama lui fusese gasita moarta pe o strada, iar tatal lui pe care, intre timp, il iertase, a murit de batrinete. Georgel se afla undeva prin Europa, este un barbat chipes, responsabil, cu scoala, albastrul din ochii lui ca doua cercuri, s-a inveselit, iar locul si l-a gasit linga o femeie si-un copil... feeling nostalgică cu gîndul la Georgel